Iulia Sirbu

Vineri dimineata, cea mai buna prietena a mea a nascut un baietel superb, sanatos. Gabriel. De mama lui, ma leaga 23 de ani de prietenie care in timp s-a transformat intr-o relatie de “familie”.
Am crescut impreuna, am urmat aceleasi scoli, acelasi liceu. Am optat pentru facultati diferite, insa intreaga perioada de studentie mi-am petrecut-o alaturi de ea si colegii ei din Politehnica. Am trait impreuna toate bucuriile, esecurile, povestile de dragoste si incercarile. Ma mir si acum de rezistenta acestei legaturi, poate pentru ca avem gusturi complet diferite la barbati?

Din grupul nostru de prieteni, Diana a fost prima care s-a asezat la casa ei si prima mamica. Mi-a fost teama de acest moment, l-am perceput ca o schimbare de capitol, “devenim oameni mari”, “cum mah sa fii parinte??!? e super responsabil!!”. M-am inselat sa fii parinte e clar o mare schimbare, insa modul in care alegi sa o faci poate sa te transforme intr-o anexa a copilului sau poti opta sa fii cool si tanar si in continuare sa faci alegeri curajoase, sa inveti sa fii dispus inveti si sa nu te iei foarte in serios.

Gabriel reprezinta o schimbare, dar nu cea de care mi-era teama!
Felicitari draga mea!

Weekend-ul acesta, intre Serbarile Timisoreana in Buzau si o intalnire in Bucuresti, am trecut pe la Sibiciu. Adica, un sat la 55 km de Buzau, pe drumul spre Brasov, putin mai jos de Nehoiu.

Acesta este locul vacantelor mele de vara. Foarte mica alaturi de strabunica, apoi cu “fetele”: bunica, mama, matusa si verisoara mea si mult mai tarziu alaturi de prieteni.

In copilarie eram nemultumita ca nu prea seamana cu Medeleni desi acum cred ca doar perspectiva mea era prea putin coapta. Sibiciul insemna explorari lungi prin padure si grajdurile vecinilor (am suferit mult ca strabunica nu avea animale), cautari de “comori” pe malul Buzaului, povesti cu ursi si “musati”, cafele la ibric si dulceturi, politeturi vechi si scrisori aduse la poarta.

Sibiciul adolescentei mele a insemnat oameni smeriti si politicosi, saracie lucie si mandra, rasarit de soare cum n-am mai vazut nicaieri dar mai ales schimbare. In acei ani am inteles ca “locuitul la Bucuresti” este un tel in viata, ca facultatea este singura cale de “scapare” din sat pentru generatii intregi si ca, copii de o varsta cu mine strabateau prin zapada 12 km zilnic pentru a merge la scoala.

Sibiciul de azi…. Oamenii si-au pierdut smerenia si politetea, sunt artagosi si se cearta, din saracie zic ei. Din lipsa de directie zic eu. Bisericile sunt jefuite in zona iar portile se incuie (acum 10 ani nimeni nu incuia vreo usa nici la casa, nici nicaieri!?!?!).
Scaietii si gastele au fost inlocuite pe malul Buzaului de pet-uri si gunoi. Carutele de pe drum cu SUV-uri si ATV-uri.

Un singur lucru a ramas oprit in timp, nucul plantat in 1950 de strabunicul meu la poarta. Imens, falnic domina satul ca intotdeauna. Drumul spre si din vacanta incepea si se termina pentru mine cu “nucul de la poarta”.

L-am cercetat ieri de aproape, sub scoarta crapata si putrezita, am gasit musuroaie de ciuperci, limaxi si muste. Nucul meu de la poarta este bolnav si desi arata puternic ca intotdeauna, ascunde toxic gaurile.

Astazi, pe drum spre casa de la birou (orele 21:00), am evaluat missed call-urile zilei: 5 parteneri, 3 clienti, 18 interne de la Roddia, 4 de la presa si bunica. Mama stie ca nu are nici un sens sa sune mai devreme de 23:00

Cum deja vorbisem cu toate colegele (telefon, sms sau bb messaging mai nou) si clientii am inceput sa returnez apeluri cu bunica. Are 90 de ani si m-a sunat ultima oara acum o saptamana sa ma intrebe cum se numeste inghetata pe care i-am luat-o acum 3 luni . Era Nirvana cu praline.
Ma asteptam sa imi spuna de vreme, vecini sau sa-mi transmita o lista de cumparaturi pentru viitoarea vizita (a renuntat sa imi mai ceara termene), se pronunta generic: “cand ai timp, stiu ca esti ocupata, si vii pe la mine, te rog sa…”.
Ei bine bunica m-a sunat sa ma intrebe daca am facut bilantul contabil la iunie si daca suntem afectati de criza )))))))))))

Mi s-a parut grav si delicios in acelasi timp. Bunica mea este un reper extraordinar al massmedia. Foarte verde din toate punctele de vedere (mai putin varsta), mi-a transmis de-a lungul ultimilor ani noutatile mondene, sociale, cancan-urile dar mai ales crimele si violurile zilei.

A incercat sa fie “update” si si-a schimbat usor subiectele de conversatie pentru a se asigura de continuitatea acestora. Daca noutatile despre vecini sau rude nu au avut succes a incercat topic-urile zilei: accidente si crimele de la stiri. Cand nici astea nu au fost de succes, s-a reorientat catre vedete, noutati politice sau sociale.

Incercarea ei de a vorbi despre criza si bilant contabil mi-au spus cat de rar reusesc sa ajung sau sa vorbesc cu ea si am perceput intrebarea ca un efect al crizei de care tot vorbim: cel al normalitatii si implicit al comunicarii normale.

In al doilea rand, desi ferita de oricare din grijile zilnice datorita mamei mele (eu nu prea am cu ce sa ma laud aici), am inteles ca, criza financiara a “noastra”, a ajuns fortat si nenatural chiar si acolo unde nu ar trebui sa creeze nici o criza.

Desi nu stie ce este un bilant contabil sau criza financiara, dupa cateva explicatii rapide, a abordat subiectul dureros care o preocupa, daca “banii depusi la banca s-au devalorizat iarasi?”.

Am zambit, m-am gandit ca este weekend si ca Nirvana cu praline a asteptat prea mult sa ajunga la destinatie